La vârsta asta suntem doar o dată,
ca o duminică plină de flori după slujbă,
când bunicii tăi îți dăruiau toată căldura lor.
Ce mică era lumea atunci —
încăpea într-un balon de săpun
pe care l-ai spart când ai crescut.
Ferestrele erau lustruite de lumină,
iar casele din turtă dulce te plimbau peste ele în fiecare zi.
Nu vă grăbiți niciodată
spre alte vârste,
că toate trec oricum.
Ridică mâna și apucă-te de spațiul dintre ceruri
Ridică vârfurile — copil ești din ochiul mamei tale
Că surd ai fost
Și orb ai fost
Și foame ți-a fost
Până la primul sân
Ca un pisoi al unei case de păpuși
În care șobolanii erau regi
Deschide geamul să intre aerul plin de sulf
E cimitirul secolului nostru
Că toți suntem aici
Martori la viețile noastre împuțite
Ca o conservă de pește uitată în soare
Deschide ușa tatălui tău
Și vomită-i pe pantofii cei noi
Pregătește-te să simți flăcări pe spate
În timp ce te rogi la Dumnezeu
Salvarea nu vine
Durerea este parfumul nostru comun
Te voi recunoaște la sfârșitul timpului
Ca o flacără ce a împrumutat lumea
Cu durerea ei
Vieții trebuie să-i arăți pula de fiecare dată.
Oricum, tot ea ne învinge.
Așa că unde să fie problema?
Ea ne răpește de lângă oamenii iubiți și nouă să ne fie rușine.
Sugi pula, muist-o!
Sac de spermă mincinos,
că plâng atâtea familii după cei dragi,
și tu bei în baruri cu bețivii,
alcool ieftin.
Să te fut!
Să te fut!
Îți pute pizda aia de milenii
și tot nu taci din gură.
Ne bagi în pământ și te piși pe noi.
Muie!
Uităm de Bataclan,
de Turnurile gemene,
de Madridul sfâșiat,
de Londra în fum,
de jocurile din ’72,
de ziua de 7 octombrie.
De ce dormi, bătrân continent?
Politicienii tăi au fost cumpărați
de diavol,
iar lumea încă sângerează.
Dai milioane pe un apartament
și te trezești în zgomotul străin al rugăciunii.
Îți trimiți copilul la școală
și îl primești înapoi
violat
sau mort.
Ni s-a spus mereu că ne urăsc.
„Moarte creștinilor” răsună prin colțuri,
iar ei primesc ajutoare
în timp ce tu tremuri în frig.
Mergi la muncă, plătești taxe,
întreții răul
cu propriile tale mâini.
Până când?
Unde e Europa liberă?
Europa lui Napoleon,
Europa lui Dumnezeu?
O Europă fără zece copii,
fără bărbi,
fără turbane,
fără văluri.
Gică tăia zilnic morți.
Lucra cu atâta drag la ei.
Tăia,
cânta,
spăla,
cosea —
un adevărat spectacol.
Te simțeai extraordinar că îl poți privi:
avea muzică în mișcări,
în râs,
ochii îi erau luminoși,
fața roșie.
Bea vodcă de dimineață,
multă vodcă.
Lumea îl respecta foarte mult —
mereu moare cineva,
și de Gică e nevoie.
Prosoape,
căni,
lumânări,
săpunuri —
când am deschis dulapul
aproape m-au pus la pământ.
Gică îți dădea viața.
Glumea foarte mult pe tema morții:
„Până la urmă, ce folos au lacrimile?
Să plângi pentru ceva ce nu mai este?”
Devenim simple obiecte
ce se reîntorc
în marea cutie a uitării.
București, orașul meu de poveste
Cu lumini de aur și oameni minunați.
Mașinile tale trec pe bulevarde,
Vesele, ca pentru prima oară.
Tramvaiele tale cutremură
Blocurile comuniste.
București, orașul meu minunat,
Cu fel și fel de oameni,
Priviri de lup în stații de autobuz,
La metrou,
În Gara de Nord.
Cu hoții tăi de buzunare,
Triști ca o romanță.
Cu florăresele tale pudrate,
Care stau dimineața în frig.
Fabrica de pâine coace, zi de zi,
Speranța unui timp mai bun.
Atâția artiști ai primit tu,
Orașul meu de aur,
În care poporul
Va avea mereu o casă.
Bărbații sunt de vină pentru că au cucerit lumea.
Pentru că au luptat în cele două războaie mondiale.
Pentru că au construit fabrici,
blocuri,
autostrăzi.
Au inventat mașini,
avioane,
instrumente muzicale.
Au făcut artă,
au dat sens cuvintelor banale,
au plantat copaci,
au vânat,
au adus mâncare familiilor lor.
Au protejat femeia,
copilul,
pisica de pe verandă,
vecina bătrână.
Au trimis scrisori,
au fumat țigări amare,
au stat în ploaie
așteptând autobuzul care duce spre Colorado.
Au băut whisky,
s-au împușcat în Chicago cu Al Capone,
au făcut alcool ilegal,
au fost la Alcatraz,
au evadat.
Ei sunt vinovați că lumea este a lor,
pentru că ei au construit-o
și nu au avut voie să se plângă.
Te-am iubit și iarna, știi,
când nu erai atât de frumoasă ca acum.
E iunie
și soarele e prea puternic.
Beau o bere pe terasă.
Am muncit atâția ani
pentru această pace și liniște
și aud, prin pereți imaginari,
că nu o merit.
Chiar și așa, rămân calm.
Ei vorbesc
și eu beau.
Ai purtat mănuși groase
și o căciulă de lână.
Era roz,
ca durerea,
ca himenul.
Un cangur și-a pierdut puiul în Australia.
Era incredibil de cald.
Eram în cabina camionului.
Ce halat alb ai,
ca zăpada de plastic,
și parfumat,
cel mai scump parfum din magazin.
A fost cadoul tău.
În metrou, oamenii sunt oameni,
pentru că tristețea ne apropie,
cea mai nobilă formă de socialism.