Epopee escatologica
O negură spartă relevă-nceput.
Culorile lumii timid ni se-arată,
Particule ludice sculptează în lut,
Coloane de foc prin ceruri se ceartă.
Materia toată dansează un vals,
Atomi se sărută-n liniștea nopții,
Din dragoste pură, neștiind încă "fals",
Își prind formă marea, copacii și munții.
Valuri lovesc apatic granituri,
Granițe sumbre răsar din abis.
Viața se naște cu sute de chipuri,
Obsedată de farmec, trăind ca-ntr-un vis.
Pășind în obscur, o specie rară,
Copilă, lăsată din cer pe pământ,
Cunoaște prin simțuri ce alții lăsară,
Se-alătură toată prin simplu cuvânt.
Curioasă făptură ce-și știe tot darul,
Preschimbă o lume-n propriul nucleu,
La veșnic împinge-n extreme hotarul,
La veșnic trăiește etern jubileu.
Sarbătoarea aceasta la rându-i onoare,
Căci izvor se va știi, născător de popor,
Și-n secole lungi, petrecute sub soare,
Pământul și omul nu vor ști de topor.
O taină purtată în suflet de ambii,
În timp ce culturi și artă s-extind,
Și stiință, și gânduri și lirică-n iambii,
Câștigă-mpreună, din pace sorbind.
Dar..
Cu mâini îmbrăcate-n pustiu ceruleu
Creatorii se zbat pe tronuri promise
Și-n aprigă luptă ce bate-n nucleu
Ambiții se nasc și ambiții pierise.
Creația-și vede părinții-nsetați
Nu-n față, nu-n trup, prin dezastru, natură,
O boltă de nouri, de sânge pătați,
În cer stă dovada esenței ca ură.
În replică oarbă-și urmează părinții
Verdele tot se preschimbă-n grena,
Unelte se nasc din grația minții,
Și grația minții la rându-i murea..
Iluzoriu au fost de sine lucizi,
Grandoarea lor vagă îi roade de glezne,
Din părtași onorabili la asprii marchizi,
Se ascund toți de lume prin crime și bezne.
Prin crime și bezne văzute-n divin,
Prin războiul ce rage mai sus chiar de astre,
Prin patima oarbă înecată de vin,
Prin otravă ce lasă virtuții albastre.
Spiritul lor ridica monumente,
Acum sunt zdrobite de frați, între ei,
Înainte doar arta desemna instrumente,
Acum și potopul vrea spre arme noi chei.
Și-așa tot arată istoria lor,
Exploatant organism ce seacă planeta,
Ce seacă pamântul atotștiutor,
Ce-i știa de copiii ce urau baioneta.
Da'-n jocul lor orb menit să atingă enclave cerești ce-și văd de-ale lor,
Se-mping cu ardoare în casa lor moartă ce bate din brațe, cuprinsă de dor,
Și ce pare acum o "natură umană" la-nceput nu era ceva violent,
Dar frenetic încearcă deodată tot omul s-atingă în ceruri Patriarh indolent..
Râuri de-acid anunță zdrobirea,
Norii se dau ca-n fulger din loc,
Divinul, în hohot, coboară privirea,
Sfârșitul, ca tot, începe cu foc..
Decenii ați vrut recunoaștere, iată..
Suspendată explozie răsună-n eter din steaua topită ce-a fost tandră vatră,
Și negura-primă ce-a stat ca blocaj se-ntoarce în marș prefăcând totu-n piatră,
Nebuloase se-ndreaptă cu pas alergat de mormintele lor ce-or sta sanctuare,
Universul întreg suportă colaps de teama amurgului ce n-are urmare.
Din razele negre ce-astupă lumina o oaste cerească pleacă-n tribut,
Și-n chipuri voalate de sacră cortină se simte o frică, un ultim debut,
Și-n oastea aceasta, "de Tată trimisă", ucigașii nu sunt cei ce stau lânga tron,
Sunt oamenii josnici ce-au vrut înălțare și acuma își poartă păcatul blazon.