u/nothingbutthoughts_

Sorry for the long post!

TL/DR: Trauma din copilărie de la părinți neglijenți și care nu respectă limite, sunt absenți în mare parte, dar se implică când au ei chef și doar cu ce au ei chef. Cum să trec peste dezamăgirea cu ei și să le impun limite?

Ați reușit să treceți peste traumele din copilărie, v-a ajutat terapia? Cum reușiți să puneți limite cu părinții care constant le încalcă și fac guilt tripping sau gaslighting?

Bună tuturor! De când mă știu am avut o relație complicată cu ai mei, am mai fost la 2-3 terapeuți însă chiar nu am rezonat și nu păreau să fie cei mai profesioniști. Scriu în ideea în care poate aveți sfaturi sau idei practice de a depăși această traumă din familie și de a-mi îmbunătăți viața de adult.

O să încep prin a spune ca mama a avut o copilărie nasoală într-o familie dezorganizată cu băutura, bani împrumut, mizerie în casă, neglijență și bătăi. A ieșit de acolo și l-a cunoscut pe tata care venea dintr-o familie mai ok, dar rece și distantă față de copii iar bătaia nu l-a ocolit nici pe el fiind băiatul familiei. Acestea fiind spuse, fiecare a venit cu un bagaj pe care l-a adus în viața de familie și eu ca și copil am fost neglijată (am avut boli din cauză ca nu mă curățau cum trebuie, mediul unde am locuit avea mucegai și am dezvoltat astm era să mor la 7 ani din cauza asta, tot pe la 7 ani am orbit la un ochi cauza fiind necunoscută în totalitate dar se poate de la un dinte infectat sau alte cauze).

Pe lângă neglijență fizică, mama era mereu depresivă și îmi ținea morală ca sunt nerecunoscătoare încă din prima copilărie și mă ținea la povești despre familia ei și cat de rău a dus-o ea în comparație cu mine. Primeam pedepse la ordinea zilei, nu aveam voie să merg la joacă dacă ceva nu-i convenea mamei în funcție de starea ei. Tata era cel mai des absent, fie la muncă, fie prea nervos și obosit să intervină și o lăsa pe mama să facă legea.

Fast forward în adolescență lucrurile au luat o întorsătură și mai nasoală, n-aveam voie să fac nimic înafara de școală/liceu și activități în timpul zilei până seara maxim. N-am prea experimentat viața de adolescent prea mult, am umblat în cercuri de fete foarte retrase și activitățile noastre erau destul de atipice, deoarece unele din prietene erau și foarte religioase și n-aveau voie să facă mare lucru nici ele.

Când a trebuit să îmi aleg facultatea părinții m-au mințit ca mă vor sprijini și după ce am făcut demersuri singură să mă înscriu la o facultate în afara țării și am și fost admisă, ei mi-au spus ca de fapt nu au banii necesari să mă ajute și poate nu este o idee bună să merg. Am rămas supărată și extrem de dezamăgită pe ei timp de mulți ani după pentru ca nu și-au recunoscut vina niciodată după evenimentul ăla. Aș fi preferat să îmi spună de la început sau să găsim o soluție ca familie, dar ei m-au mințit și pe urmă nu și-au recunoscut lipsa de responsabilitate.

În viața de adult acum ei nu respectă limite cum ar fi cumpăratul de cadouri inutile constant ca să compenseze greșelile trecutului, sunt iresponsabili cu banii și sănătatea lor și asta îmi crează și mie stres când mă gândesc la bătrânețea lor și faptul ca poate va trebui să îi ajut într-o anumită măsură.

Acum ca am și eu un copil îmi e frică să nu fie prins în trauma asta din partea lor și doresc să-l țin mai departe de ei. Referitor la copil ei par să-l vadă ca pe o jucărie sau sursă de entertainment mai mult decât altceva și nu sunt implicați decât ca vor poze și mai întreabă cum suntem ocazional.

Mama a venit la noi o săptămână după naștere și a fost un dezastru total. Eu nu doream să fie cu noi (mă gândeam ca poate ne va încurca mai mult), dar situația a fost imprevizibilă și ea s-a autoinvitat și ne-a creat un haos total în casă cat eram plecați la spital. Ne-a rearanjat lucrurile fără să întrebe și ne-a decorat casa cu prostii în loc să ne ajute cu chestii practice. Am rugat-o doar să spele niște haine de bebe și nu le-a spălat și le-a pus direct în dulap și ne-a și mințit ca le spălase, a amestecat haine de diverse vârste în același dulap și când ne-am întors acasă n-a mai făcut aproape nimic, ba mai mult a așteptat să îi punem noi masa să mănânce și să îi spălăm și farfuria. Șocul meu a venit și din faptul ca eu i-am ajutat în trecut cu o sumă de bani și am stat două săptămâni la ei și le-am gătit, făcut curat și cumpărături după o intervenție medicală.

Toate evenimentele astea urate (la care mai sunt multe altele, dar ar fi prea lung post-ul) cu ai mei m-au făcut să reconsider relația cu ei și să încep să văd ca poate și eu le-am dat voie să fie prea prezenți în viața mea și ar fi trebuit să fiu mult mai fermă cu ei când am văzut ce comportament au. Sentimentul de vinovăție și milă (întotdeauna ei și-au justificat comportamentul fie ca sun bolnavi, fie ca n-au știut mai mult, fie ca e din cauza familiei lor nasoale etc.) m-au făcut să continui să fiu drăguță cu ei chiar și după unele momente aiurea, însă acum vreau să dau un exemplu mai bun pentru copilul meu și să scap de starea asta de rău pe care mi-o cauzează relația cu ei.