21M. Scriu aici pentru că simt că am nevoie de o perspectivă profesională asupra unei probleme care mă afectează de mult timp.
Nu mai simt deloc dorința de a intra într-o relație. Problema este că nu cred că asta vine natural, ci mai degrabă din presiunea constantă pe care am avut-o din partea părinților încă de foarte mic, în special din partea tatălui meu.
De pe la 6 ani, el a adus obsesiv în discuție ideea de „a-mi face iubită”. Aproape fiecare interacțiune ajungea acolo, indiferent cât de inconfortabil eram. De multe ori era clar că mă simt prost, dar continua. La un moment dat chiar mi-a spus că îi place să mă vadă suferind sau plângând si de aia tot aducea subiectul in discutie, ceea ce m-a afectat profund.
Din cauza acestei presiuni, pe la 11 ani mi-am jurat că nu voi avea niciodată o relație, mai mult ca o formă de opoziție și protecție, plus ca parintii mei mereu au fost ft controlling cu mine si am devenit foarte contrarian si reactionez intern urat la orice forma de control sau manipulare.
Presiunea asta venea si de la rude si ulterior in ultimul an de la prieteni, care ma impingeau mereu de la spate sa vorbesc cu fete, primeam mereu complimente backheanded despre cum arat si corpul meu; m am simtit asa de obiectivizat si scarbit de mine, ma duceam noaptea in parc sa plang si imi repetam in cap "sunt doar o bucata de carne", again oameni care incercau sa si impuna perspectivele asupra vietii mele si o traiesc dupa cum determina ei ca ar fi corect.
Am avut o discutie foarte serioasa cu prietenii mei in legatura cu remarcile astea, am impus niste limite clare, nu o sa mai vorbesc cu ei daca asta continua si s au oprit,.
Pe lângă asta, am avut și o problemă medicală în zona intimă care a necesitat intervenție chirurgicală, lucru care mi-a afectat mult imaginea de sine și felul în care percep intimitatea. Ideea de apropiere fizică a ajuns să fie asociată cu anxietate și disconfort, nu am primit niciodata vreo discutie despre asta, doar am fost lasat cu insecuritatile mele plus mai multa presiune din partea parintilor, in loc sa incerce sa ma inteleaga doar ma certau mai rau ca am ajuns la o varsta si ar trebuii sa am o relatie.
La 18 ani am avut totuși o relație, dar a fost puternic influențată de presiunea acumulată. În loc să fie ceva natural, am simțit constant că „trebuie” să fiu într-o relație. În plus, tatăl meu a trecut din a pune presiune pe mine din a imi face iubita in a o insela, deoarece el si a inselat toate iubitele si incerca sa si impuna propriile valori pe mine, in ochii lui daca nu ma ridicam la standardele alea trebuia sa faca cumva sa ma ridic la ele, are o masculinitate foarte fragila si crede ca asta e singurul mod de a traii "ca barbat"
După despărțire, în loc de sprijin, am fost din nou ridiculizat și minimalizat.
O perioada au incetat dar dupa ce a inceput noul an de facultate au inceput si mai rau, de la reprosuri au ajuns in a imi limita accesul la masina cand ma intalnesc cu prietenii mei, deoarece imi pierd timpul si ar trebuii sa ma intalnesc cu fete, la un moment dat voiau sa ma santajeze prin a-mi scada banii pe care i primesc(find inca student, nu am job si sunt dependent finaciar de ei).
De aproximativ 2 ani n-am avut relatie serioasa, doar date uri care n-au dus nicaieri, in mare parte am lucrat activ la a înțelege și procesa lucrurile prin care am trecut în copilărie. Problema este că acum orice gând legat de a intra într-o relație îmi declanșează ideea că „le fac pe plac” părinților mei, mai ales tatălui meu, ceea ce îmi provoacă respingere și chiar greață, sunt total constient de toate mecanismele din spate si am reusit sa ma detasez cat de cat doar ca acum nu mai e neaparat doar controlul care ma face sa nu vreau sa am vreo tangenta cu relatiile romantice, ci doar ca nu am vreun interes, nu ma pot atasa de nimeni.
Orice perspectivă ar fi de mare ajutor.
Mulțumesc.